Istoricul Comunei

Localitatea își deapănă firul existenței din timpuri străvechi. Cercetările arheologice efectuate sub conducerea marelui arheolog român Vasile Pârvan între anii 1911-1913 la cetatea Ulmetum și la castrul roman de lângă satul Pantelimonu de Jos atestă faptul că cetatea a fost întemeiată în secolul al II-lea d.Chr. În vecinătatea actualei localități Pantelimon. Cercetările atestă prezența ulmului ca specie arboricolă dominantă în zona cetății, fapt determinant în numirea cetății cu numele de Ulmetum. În această vreme vicus-ul de aici apare ca un sat nou, întemeiat probabil într-o zonă împădurită cu ulmi – de unde i se trage și numele – prin care trecea drumul ce lega vadul Dunării de la Hârșova cu cetatea de pe coasta a Histriei.
Așa constituit, vicus-ul de la Ulmetum era încadrat într-o circumscripție mai mare – territorium CAPIDAVENSE. Inscripția de mormânt a unui astfel de șef, Iunius Quadratus, a fost descoperită împreună cu altele, în zidurile cetății Ulmetum.
Populația satului era amestecată și vorbea limba latină. Așezarea era organizată ca un mic municipiu, avea un sfat ales, în fruntea căruia stăteau doi magistrați, dintre care unul era roman, iar celălalt era localnic get. Viața acestui sat modest s-a sfârșit în volbura migrațiilor slavilor și avarilor.
Abia peste aproximativ trei secole, pe locul vechii cetăți, apare un sat de bodeie. Ocupația de bază a locuitorilor era olăritul. Însă și viața acestui sat s-a stins repede, în iureșul altor migrații. Așezarea s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Roman, până la construirea primului stat bulgar, în jurul anului 681, iar după cucerirea acestuia a intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman, când a fost cunoscută sub denumirea de Ceatal Orman (ramificația pădurii). Așezările rurale din această zonă își vor continua existența și în puținele documente cunoscute și cercetate, pentru această perioadă (secolul XVI-XVII), le vom găsi sub alte denumiri.
Ionescu Dobrogeanu arată în lucrarea „Dobrogea în pragul secolului al XX-lea”, scrisă în anul 1904, că satul Pantelimon „a fost înființat, de români, pe ruinele fostului sat tătăresc Ceatal Orman, distrus în războiul din 1855; aici era reședința Hanului tătarilor dobrogeni; satul este la 14 km spre sud-est de Șiriu, pe pârâul Ceatal Orman, într-o poziție sălbatică, care amintesc călătorului pustietatea de odinioară a Dobrogei și, pe fundul văii, la răspântia a mai multor drumuri, loc de adăpost al tâlharilor de altă dată”.
Localitatea Călugăreni este cunoscută sub numele de Caceamac, care înseamnă „ascuns”, probabil datorită situării într-un spațiu des împădurit.
Satul Nistorești este cunoscut cu numele Chiuciuc Chioi, care în traducere înseamnă „Satul Mic”, dar în unele documente îl mai consemnează și cu numele de Kocil, Kociulu-Bey, Koci-Bey.
Localitatea Pantelimonu de Jos, nu apare consemnată în documente turcești cercetate până în prezent.
Satul Runcu este consemnat cu numele de „Terzichioi” care înseamnă „Satul Croitorului”, dar în unele documente apare și cu numele de „Kuciuc – Terzi”, „Alevli – Musa” și „Terzi – Fakih”.
După reinstalarea administrației în Dobrogea – anul 1880 – situația localităților comunei Pantelimon se prezenta astfel:
-Localitățile Pantelimon și Pantelimon de Jos, nu aveau locuitori și nici case;
-Localitatea Călugăreni (Caciamac) avea un număr de 35 de case, cu 32 de familii și 118 persoane în majoritate de origine turcă și tătară;
-Localitatea Nistorești (Chiuciuc Chioi) avea 50 de familii cu 180 de persoane, populație turcească în întregime;
-Localitatea Runcu (Terzi – Chioi) avea o populație constituită de 202 familii, cu 930 persoane, în majoritate turci;
După anul 1880, se reinstalează o populație românească în fosta vatră a satului Pantelimon (Pantelimon de Sus), iar Pantelimonul de Jos, este cunoscut la început cu numele de „Moara Cucoanei”, și tot după anul 1880 se va repopula.
În zonă au început să vină coloniști din zonele limitrofe, în special din județele Brăila, Ialomița și Buzău. Însă, potrivit informațiilor existente, primii locuitori ai așezării au fost doi transilvăneni, pe nume Căciula și Nicolae Pană. Acești coloniști au sosit pe aceste meleaguri în ziua de 27 iulie 1884, ziua Sfântului Pantelimon, hotărând ca satul să se numească Pantelimon. Coloniștii au fost împroprietăriți cu câte 10 hectare de teren arabil pentru fiecare membru de familie.
Prima conflagrație mondială a zdruncinat din temelii liniștea satului, locuitorii fiind siliți să-și părăsească locuințele luând cu ei numai strictul necesar și o parte din animale. După război, locuitorii s-au întors și cu greu au reușit să-și revină la normal.
Războiul a schimbat și concepția despre viață a locuitorilor, fapt ce s-a concretizat și prin numărul mare de copii trimiși la învățătură. În această perioadă a luat ființă Banca Populară, cu scopul de a ajuta sătenii care aveau nevoie de bani cu dobândă mică.
În sat funcționa o moară cu aburi, o fabrică de ulei, locuitorii aveau mașini de dărăcit și tors lână. Satul avea o viață culturală activă; se organizau hore în aer liber, s-a înființat un cor bisericesc format din elevii școlii primare, o asociație cultural-sportivă.
Evenimentele ce au urmat după cel de-al doilea război mondial, cu instaurarea comunismului, au afectat viața localnicilor, acestora fiindu-le consfiscate animalele și terenurile.La recensământul din 2011 a rezultat o populație de 1608 locuitori; Pantelimon de Sus – 694; Pantelimon de Jos – 232; Runcu – 415; Nistorești – 204 și Călugăreni – 63. Structura etnică: 88,55% români, 11,31% necunoscută.
După religie: ortodocși – 83,08%, 5,41% romano-catolici, 11,38% nedeclarată.